Vroiam sa spun ca din iubire se pot naste cele mai frumoase suflete...
Vroiam sa zic ca iubirea ne face umani... ca iubirea ne salveaza...
Vroiam sa spun ca nu stiu ce as face daca nu te-as iubi atat de mult...
Vroiam sa spun ca durerea merita fie si doar pentru amintirea unui zambet, a unei mangaieri, a unei priviri... (ca pana la urma doar atat am avut...)
Vroiam sa spun ca iubirea naste oameni noi... cei care iubesc nu vor mai fi la fel niciodata...
Vroiam sa spun ca daca nu te-as fi cunoscut nu as fi iubit cu adevarat...
Vroiam sa spun ca toate sacrificiile pe care le facem ne salveaza de la moartea vietii din noi... ca atat timp cat ramane durerea, inseamna ca inca mai iubim si cat timp iubim e bine...
Vroiam sa spun ca acum chiar simt cum mor: ingrozitor de incet... PREA incet azi... dar ca a
meritat fiecare lacrima... si ar mai merita inca un fluviu de ele si un ocean de durere pentru un singur zambet, o atingere... o nenorocita de clipa care sa ma ridice de sub pamant pt o perioada,
sa imi adune penele si sa le lipeasca inapoi... sa imi intind aripile din nou pt o secunda in care... as zbura, as crede in eternitate, in infinit, in Dumnezeu, in orice... in tot... Chiar daca dup’aia m-ar ucide din nou. Ce mai conteaza? Mai astern o moarte peste celelalte, mai fac un ocean in care se varsa un fluviu... mai umplu o lume de aripi frante si tacere a unei inimi candva vii...
Vroiam sa-ti zic cat de mult te iubesc inca...
Vroiam sa zic multe, dar nu au nici un rost. Asa ca... aleg sa TAC ca si inima mea. Tacem amandoua in mine ascultandu-ne ecourile din suflet.... Ecouri care inca te canta mai presus de orice tacere din mine, orice tacere din lume...
Eu.... vroiam doar sa facem schimb de batai de inima, nu sa le oprim pe amandoua...
Tu de ce taci?
