Monştri îmbrăcaţi frumos şi cu fontiţe roz (pe scurt: "oameni")

Văd oameni urâţi iubindu-se... văd bucăţi de carne învelite în bucăţi de pânză împachetate-n bucăţi de beton şi fier. Cică fac dragoste. Cică se iubesc. Adevărul e că sunt urâţi şi-atât. Sunt urâţi pentru că iubesc urât. Da, iubesc urât. Atât de urât încât iubirea a ajuns să pută a hoit, a cap de mort... a ajuns să devină şi ea muritoare, să se târască pentru o sclipire pe un chip palid...

Faţa ne e spălată doar de bale jegoase care ne acoperă limba, scuipă cuvinte, se preling pe obraji sub formă de lacrimi... Nu mai suntem curaţi niciunde şi faptul că mirosim a parfum ne împute şi mai rău.

Am reuşit să umanizam iubirea în loc s-o lăsăm să picure Divinitate-n noi...

Am transformat-o în căcat, într-o curvă, în nimic... Am făcut ce-am vrut cu ea, dar rar am avut curajul să o lăsăm pe ea să facă din noi ce vrea... Nu am lăsat-o să fie iubire, am inhibat-o... Refuzăm să mai învăţăm de la ea.

Refuzăm să ne implicam şi sufletul în viaţa de zi cu zi.. Îl determinam să se sinucidă din lipsă de activitate (Pentru ca... ghici ce? Altă viaţă în afară de cea “de zi cu zi” nu avem). Refuzăm să gândim mai presus de noi (refuzăm să credem că există ceva, cineva, mai presus de noi).

Refuzăm categoric fericirea acuzând-o pe ea că nu vine la noi.

Refuzăm să credem în oameni, refuzăm sa credem că există persoane care se bucură din tot sufletul când noi suntem fericiţi, că există persoane care nu vor decât ca nouă sa ne fie bine că nu vor decât câteva cuvinte, respect, nu vor decât adevăr... Adevăr pe care nimeni nu îl mai are de mult.

Şi nu pot să nu ma întreb, ca un copil răsfăţat care dă vina pe alţii: unde dracu’ e Dumnezeu azi ? Unde a fost ieri? Sau alaltăieri? Sau acum 2 ani? Acum 3 ani? Ce face ? Numără nori?

Vreau voci de îngeri care să zbiere subconştienului “Băi fraiere, tot ce trebuie să faci ca să fii fericit e SĂ FII... şi să te bucuri de asta.” şi “Trebuie doar să vrei.” şi “Iubeşte-te atât de mult încât să nu poţi renunţa la tine ca să poţi iubi cu adevărat pe altcineva”.

Poate că ar trebui să existe ceva care să ne spună toate astea într-una.... până când ne intră-n cap, până când le auzim şi le credem. Asta făcea sufletul, ăsta era rolul naturii, artei, al iubirii: de a ne face să vedem, să auzim, să simţim.. şi toate simultan...Dar asta, înainte de a măcelari noi totul...

Poate că dacă am vedea toate astea scrise pe vreun site sau dacă ni le-ar zice cineva pe mess ar părea mai credibile. Vocea caldă a unei mame (caldă pentru că ne minţim frumos) nu se mai compară cu Arial Bold 10...
O atingere, o îmbrăţişare.. un sărut... au devenit la fel de lipsite de responsabilitate, la fel de incerte ca şi o conversaţie pe mess...
Căldura nu e nimic mai mult decât o răceală ascunsă mai adânc în noi.

Vreau constiinţă, vreau adevăr vreau iubire... şi vreau astea şi la restul lumii.

Nu am primit în schimb decât laşitate, teamă, minciuni... adică mult gunoi.

Acum iubim ca dracu’... ca dracu’ de urât. Unde să încapă atâta iubire frumoasă în feţele alea schimonosite? Nu ştiu să iubescă decât pentru ei şi în felul lor. Nu mai există iubirea “universală”, iubirea care se picta, se cânta, se scria... se asculta.. pentru ca ERA.
Era mai palpabilă decât fiinţele de-acum.

Acum iubirea doar se caută... cu disperare. E ca un animal pe cale de dispariţie pe care toată lumea îl vânează dar... doar ca să-l ucidă.

Nu mai există dorinţa de a da totul doar de dragul de a da. Acum dăm ca să primim întreit, iubim doar ca să avem pe cineva care să ne învelească în transpiraţie şi paturi şi pe cine să învelim ca să ne simţim utili...
Iubim doar ca să putem visa până a doua zi.

Refuz! Eu vreau să visez în ultimul hal aşa cum o făceam când te iubeam pe tine. Visam până în pânzele albe şi mergeam cu ele până la capătul lumii... Credeam că merg doar pentru ca merg cu tine, dar mereu am mers pentru că aveam picioare şi un drum...

Te iubeam fără să primesc nimic în schimb... dădeam vise, dădeam iubire.. dădeam totul...şi când nu am mai avut, am smuls. M-am furat ca să îţi dau mai mult deşi simţeam că nu mai pot. Am luat din “rezerve”, din “trecut”, din “adânc”, am luat din tot “mine”-le pe care-l mai aveam ca să îţi dau ţie... Şi credeam că aşa e bine. Credeam că trebuie să doară ca să simţi după aceea că merită. Credeam că e bine să chinui, aşa că m-am lăsat să o fac... şi am făcut-o foarte bine. Chinuiam şi mă durea... mă durea până în măduva oaselor, mă durea iubirea, dar credeam că aşa trebuie să fie... până când am îndrăznit să ma uit în oglindă într-o bună zi. Şi ştii ce am văzut? Nimic. În oglindă era un gol în loc de mine, era moartea, era adevărul... era gol.. era tăcere şi o uşă închisă. De fapt... aşa arătam eu. Atunci m-am uitat la picioarele mele. Am simţit că încep să doară. Aveam pe tălpi kilometri de durere amestecată cu pământ... şi cu mizeriile peste care am călcat ca să pot merge cu tine, să pot merge singură... Spre uimirea mea, am constatat că am ajuns aproape la fel de urâta ca ei... Da, exact ca oamenii din blocuri... Am fost la un pas să iubesc şi eu urât, la încă un pas prin bălegar... ca să ce? Ca să ajung într-un bloc, într-o cameră, să iubesc într-un pat? Nu vreau ziduri... nu vreau iubire mărginită... Nu vreau să mă plâng că nu am cu cine să merg până în pânzele albe cu o scurtă pauză la capătul lumii şi înapoi pentru că nu am avut niciodată.

Aşa că... am decis să merg afară, am decis să sparg zidurile astea afurisite...
Vreau să mă arunc în noroi şi să râd singură dacă n-are de gând nimeni să mă acompanieze.
Vreau să mă întind noaptea în mijlocul străzii pe asfalt şi să privesc stelele singură dacă n-are de gând nimeni să mă ţină de mână...
Vreau să îmi imaginez că norii îşi schimbă forma doar pentru mine, dacă nu e nici un ‘noi’...

Vreau sa smulg un mănunchi de iarbă, să simt mirosul de verde şi de pământ reavăn... Aşa miroase viaţa uneori.. Aşa miros începuturile. Să simt cum roua înţeapă uşor la nas... şi curcubeiele din ea mă îmbie să alunec peste durere şi peste ieri... Vreau să accept faptul că există un viitor, al meu, chiar dacă eu îl refuzam fara tine...

Dacă m-ai fi lăsat să te iubesc, poate că am fi ajuns şi noi ca oamenii din blocuri...
Dacă m-ai fi iubit înapoi, am fi fost ‘simpli’... mult prea simpli şi frumoşi ca să fim oameni. Am fi murit în lumea asta. Instinctul de supravieţuire nu ţi-a permis să mă iubeşti.

Oamenii din grote aveau mai multe avantaje decât noi, nu-i aşa?

Oare a fost vreodata o perioadă în care oamenii nu se minţeau? În care nu se puteau minţi...pentru ca nu vroiau să o facă? O lume în care îţi deschideau uşa sufletului, uşa casei, fara nici o teamă? O lume în care erau mai frumoşi... mult mai frumoşi decât noi?

Acum nu mai citeşti iubirea în ochi ci doar plăcerea... şi nevoia de a devora...Satisfacţia devastării altora care devine autodistrugere încă dinainte de a clipi după ultimul vis de dimineaţă...

Din clipa în care orice persoană de lângă noi nu contează, nici noi nu contăm dar suntem prea orbi, prea urâţi... prea proşti să vedem asta. Unii dintre noi sunt mai interesaţi de propriul căcat decât de viaţa altcuiva. Şi nu sunt eu în măsură să ‘ne’ judec. Nu sunt în măsură decât să încerc să mă schimb... şi să refuz să mă mai scald în căcatul pe care mi l-am oferit prin tine. Asta e tot ce pot face.

Nu ştiu dacă am nervi, nu ştiu dacă mă doare... nu ştiu decât că mi-e scârbă... mi-e scârbă de mine, de tine... Şi îmi vine să urlu. Îmi vine să sparg toate geamurile şi tavanele. Aş urla “vreau toţi anii în care n-am trăit înapoi!!! Vreau tot ce am aruncat în zadar crezând că dau, înapoi!!! Vreau viaţă!! Dau în schimb golul din mine... moartea din oglindă...şi toate uşile închise din lume...” dar... nu pot. Ca să primeşti viaţă trebuie să dai viaţă. Nu mai vreau să ţip. Am crescut şi urletele nu mă mai încap. Mi-au rămas mici. Şi... mă doare gâtul... Nu mai are nici un rost, oricum nu mă aude nimeni în afară de mine şi eu sunt surda de când nu mai ţip.

Dar... aştept ziua în care o să spun din nou zâmbind “sunt pregătită să dau un ‘sign in’ vieţii... Am murit pentru a doua oară şi am renăscut pentru a treia. Doar pentru că aşa trebuie să fie ordinea. Doar pentru că 3 > 2.”

Ştii ce e ciudat? Parcă pe vremea când te iubeam nu era aşa...Când te iubeam nu ştiam că am murit şi că o să mor din nou... Cerul era mai albastru şi dacă tu nu mi-ai fi zis că îngerii nu există aş fi crezut în ei pentru totdeauna. Pentru că te iubeam şi... tu nu minţeai când te iubeam... pentru că te iubeam...

Poate mi-ar fi fost mai bine dacă mi-ai fi spus şi că nu pot sa zbor. Uneori cred că ai tăcut intenţionat doar ca să vezi dacă mă frâng când pic sau nu... Culmea e că sunt tot în aer. Încă n-am decis cum să cad, dar e clar că o voi face în picioare.

Vreau sa ma intelegi mai bine decat oricine...

Cred in cuvinte atat de mult incat le vad vii... eu le nasc, le dau viata si simt pe rand cum aluneca din mine, ma dor...
Sunt mama zilnic, sunt o mama singura, iresponsabila, care naste cuvinte pline de sangele dorului tau... Cu fiecare cuvant pierd mai mult din sangele meu, sangele nostru... si fara tine parca nu au nici un sens. Sunt sterse, lipsite de sclipirea aia inocenta din ochii lor de copiii.
Fara tine, suntem copiii nimanui... Sunt mama care isi ucide pruncii cu durerea ta, durerea unei mangaieri pe care nu am avut-o... N-ai fost aici... Cum vrei sa zambesc vreodata?
Cum pot sa fac cuvintele sa rada din nou, ca atunci cand puteam sa spun “te iubesc”?

Sarea “te iubesc”-ul din inima mea in inima ta... zburda de la unul la celalalt de fericire.
L-am tinut mult. A crescut. Doamne, cat a crescut!! Si acum... acum nu il mai gasesc.
E prea mare ca sa il nasc din nou... si fara tine nu pot. O sa pierd tot sangele pe care-l mai am... si e dimineata... am nevoie de inca o zi, am nevoie de inca un vis cu tine... am nevoie lacrimi sa imi spele singuratatea iarasi...
Am cuvinte. Au nevoie de mine. Nu le pot parasi, cum ai facut tu... Nu pot sa tac pe veci. Nu pot. Intelege-ma. Nu stiu de ce vreau sa ma intelegi mai bine decat oricine. Nu stiu de ce sper ca stii si tu cum e. Esti tatal tuturor literelor mele... si vreau sa ma intelegi. Vreau sa ma iubesti, sa ma saruti... Sa ma ierti ca nu iti pot da drumul... Sa ma ierti ca te-am durut, in caz ca am facut-o... Sa imi vorbesti macar din cand in cand... Sa ma mangai pe crestet cand nu ma mai gasesc...
N-o sa imi gasesc locul decat la tine in suflet, acolo e casa mea. Nu vreau sa ma primesti, ci doar sa ma ierti pentru asta... Nu ar fi trebuit sa fie asa. Iarta-ma ca am intrat in viata ta fara sa imi cer voie, iarta-ma ca eram incaltata... Dar, iata ca m-a dezbracat timpul din nou. Acum zac la intrare ghemuita intr-un colt si nu cer decat o mana pe crestet, un acoperis... nu cer decat un sarut... si o privire in care sa citesc toate cuvintele pe care ai renuntat sa le spui...
Stiu ca nu voi primi nimic, si totusi... am curajul sa zac ghemuita, dezbracata, in fata sufletului tau.. langa inima ta... si sa cer. Am curajul sa imi mai las inima sa bata chiar si dupa toate durerile indurate. Sunt nebuna... dar cine-a spus ca trebuie sa fiu normala ca sa te pot iubi asa?

Mi-e dor de tine... mi-e dor de caldura pe care o simteam inainte de gerul asta.
Mi-as dori sa pot sa o tip atat de tare incat sa ma auzi si tu... pentru ca eu nu pot sa tac.
Nu mai am haine, sunt pe jos... nu are rost sa tac.

Si nu stiu de ce, inca vreau sa ma intelegi mai bine decat oricine...

taceri...

Vroiam sa spun ca din iubire se pot naste cele mai frumoase suflete...
Vroiam sa zic ca iubirea ne face umani... ca iubirea ne salveaza...
Vroiam sa spun ca nu stiu ce as face daca nu te-as iubi atat de mult...
Vroiam sa spun ca durerea merita fie si doar pentru amintirea unui zambet, a unei mangaieri, a unei priviri... (ca pana la urma doar atat am avut...)
Vroiam sa spun ca iubirea naste oameni noi... cei care iubesc nu vor mai fi la fel niciodata...
Vroiam sa spun ca daca nu te-as fi cunoscut nu as fi iubit cu adevarat...
Vroiam sa spun ca toate sacrificiile pe care le facem ne salveaza de la moartea vietii din noi... ca atat timp cat ramane durerea, inseamna ca inca mai iubim si cat timp iubim e bine...
Vroiam sa spun ca acum chiar simt cum mor: ingrozitor de incet... PREA incet azi...  dar ca a
meritat fiecare lacrima... si ar mai merita inca un fluviu de ele si un ocean de durere pentru un singur zambet, o atingere... o nenorocita de clipa care sa ma ridice de sub pamant pt o perioada,
sa imi adune penele si sa le lipeasca inapoi... sa imi intind aripile din nou pt o secunda in care...  as zbura, as crede in eternitate, in infinit, in Dumnezeu, in orice... in tot... Chiar daca dup’aia m-ar ucide din nou. Ce mai conteaza? Mai astern o moarte peste celelalte, mai fac un ocean in care se varsa un fluviu... mai umplu o lume de aripi frante si tacere a unei inimi candva vii...

Vroiam sa-ti zic cat de mult te iubesc inca...

Vroiam sa zic multe, dar nu au nici un rost. Asa ca... aleg sa TAC ca si inima mea. Tacem amandoua in mine ascultandu-ne ecourile din suflet.... Ecouri care inca te canta mai presus de orice tacere din mine, orice tacere din lume...

Eu.... vroiam doar sa facem schimb de batai de inima, nu sa le oprim pe amandoua...

Tu de ce taci? 

Insomnii si outsomnii :)

Mai nou ma obsedeaza imaginea unui tip cu shtreangu la gat care zbiara din rasputeri “ceea ce faceti VOI e sinucidere, nu ce fac EU... Eu, imi bag pic... de fapt imi leg... de fapt... ma sufocati, ce dracu’! ...Ma sufocati si plec cu lantzishor de sfoara la gat. Marsh.”

Si moare. Cred ca eu sunt el.

Vi s-a intamplat vreodata sa va ciocniti nas in nas cu singuratatea in toiul noptiii? Partea aiurea e ca atunci cand iti dai in ea trebuie sa o accepti, sa o iei in brate… s-o consolezi (ca doar nu i-ai
facut cucui degeaba). Si stie sa faca pe victima foarte bine; atat de bine incat iti pare rau de ea si aproape ca ai tine-o langa tine toata noaptea, doar ca sa va tineti de urat. Eu una, as sta cu singuratatea ca sa nu fiu singura... dar... pana si ea m-a parasit. I-a trecut ameteala si m-a lasat. Am ramas doar eu si urma cucuiului ei la mine-n cap.

Perna ma inseala cu Fram, ursuletul meu de plus, sau viceversa. Dorm imbratisati.
(Fram e numele lui provizoriu... am decis sa nu aiba nume permanent momentan... nu cred ca e pregatit pt/demn de asta si in plus, ar fi prea plictisitor pt un ursulet; l-ar face si mai simplu decat e. Incerc sa il invat la multiple personalitati... poate-poate asa o sa isi construiasca el una singura, in timp... una care sa fie suma celor inventate de mine, una a lui... cea mai buna. Atunci isi va da si nume definitiv... Vreau sa ajunga “Fram cel constant”+ PS: recunosc ca nu am citit niciodata “Fram ursul polar” de Cezar Petrescu pentru ca mereu suna mai frumos povestita de altii)

Muzica se combina cu caldura. Danseaza impreuna.

Din toata camera, doar eu sunt singura.

M-as uita la poze, dar au tendinta sa doara, sa ma traga de lacrimi spre lumea lor.

Si iarasi il vad pe tampitu’ ala cu shtreangu. De data asta nu sunt eu. Cred ca esti tu. Si tu fugi. Uneori am impresia ca ne luam la intrecere, numai ca nu stiu cum dracu’ eu mereu fug in directia opusa, opusa oricui... Stii care e partea cea buna? Cea din oglinda o ia pe unde trebuie. De-atatea ori am privit-o incat deja pot spune c-am invatat oglinda “pe de rost”... dar ea tot nu vrea sa ma invete pe mine...

Ce liniste face noaptea din noi! Pe tine te reduce mereu la stadiul de vis neimplinit... al meu (hmm... cred ca de fapt Visul e tipu’ cu shtreangu’ la gat).

De cate ori te privesc iti zic zambind “esti ca o amintire veche... Amintirile vechi nu dor... Amintirile vechi sunt doar niste ecouri ale unor zile care nu mai striga in mine de mult prea mult timp ca sa le mai simt cum vibreaza pe culoarele sufletului....” dar stii si tu ca te mint.

Asa faceam noi: ne minteam, ca sa ramana adevarul intact, pur.
Si cu ce ne-am ales? L-am ocrotit prea mult, a crescut... si a fugit. Nu a intervenit cand aveam nevoie de el. I-a fost frica de fiecare data. Acum e prea tarziu sa se mai intoarca. Nu l-as mai aceepta. Daca l-as vedea, l-as strivi in picioare pana ar scrie pe el “minciuna” cu litere de-o talpa (talpa mea) alcatuite cu ajutorul gemetelor lui.

Mi-as dori sa aud macar un afurisit de tzantzar. Sa vad ca ii pasa cuiva daca mai curge sange prin mine sau nu, sa ma simt utila; sa stiu ca se simte cineva bine sugandu-mi sangele. In noaptea asta nu-s nici macar hrana pentru un suflet.

Deodata, tipul cu streangu’ se intoarce. Arunca sfoara la picioarele mele si-mi spune
“ce faci in noaptea asta papusha?”.

Incep sa rad. E simpatic si-atat de cunoscut!!! Ma bucur sa-l vad.

“Ai grija! Nimeni nu-mi spune papusha de doua ori si scapa cu viata...”
“Vrei sa ne jucam?”, ma intreaba privindu-si shtreangul.
“Depinde. Ai de gand sa ma sugrumi cu ala?”
“Stai linistita. Stii ca te iubesc. Hai, intinde mainile.”

M-am predat. M-a legat de maini. A inceput sa ma sarute peste tot. Era atat de bine! Cascam la fiecare sarut... ma innebunea... Sudoarea facea patinaj artistic pe pielea noastra... nu mai puteam!!! L-am privit in ochi. Acolo mi-am gasit intunericul si pacea mult ravnite. Am simtit cum ma patrunde incet, incet... si-am adormit instantaneu (ca lemnu’).

Acum stiu cine e tipu cu streangu’: SOMNUL.
Noapte buna (sa fie, sa fie... cu mult somn ;))) .

[ Un fel de P.S.:

Atentie 1: A NU Se confunda tipul cu shtreangul cu tipu' cu coasa. A NU se culca sub nici o forma
cu tipu' cu coasa.

Atentie 2 si 1/2: A NU Se uita: pana si latzeii zambesc prietenos ca sa ajunga unde trebuie. (nu stiu la ce 
foloseste propozitia asta sau de cand am pretentia de la propozitiile mele sa fie utile, 
dar...  cred ca de pe la 2 ani si ceva)

Atentie 2: Cei care fac sex cu somnul sunt acuzati deseori de zoofilie si, in lipsa 
contraceptivelor, pot da nastere, in vis, unor icre destul de negre si periculoase. E un risc pe care, daca vreti o noapte cu somn,  trebuie sa vi-l asumati.

Atentie 3: Atat. Somn... ushor. :>]

revelatii...

M-am intors de la Geoagiu si am senzatia ca m-am intors dintr-un loc indepartat din mine... Mi-am gasit in sfarsit oglinda care stie sa priveasca pe dinauntru si curajul sa ma uit in ea putin cate putin (sau poate doar putin).

Am ajuns acasa dupa o “pauza” (un fel de ruptura/”gaura neagra a vietii”) de cateva zile... Aproape ca mi-a venit sa pup pamantul in drumul de la gara pana la poarta (dar n-am facut-o pt ca era murdar). Va trebui sa ma obisnuiesc din nou cu oamenii, computerul, internetul (ok, cu oamenii n-o sa ma obisnuiesc niciodata... wtf?!) etc & s.a.m.d. (asta ca sa nu pun punct pt ca nu am chef sa ma opresc acum, totul pare infinit si imi place)

Partea buna e ca am avut timp sa ma gandesc la viata zilele astea. Partea proasta e ca m-am uitat prea mult la TV si nu am prea trait-o.

Am ajuns la concluzia ca fericirea e senzatia pe care o ai cand faci dragoste cu viata, cand o traiesti, o accepti... I te daruiesti, lasand-o sa iti daruiasca si ea tie. Fericirea e un fel de orgasm pe care ti-l ofera viata daca accepti sa faci dragoste cu ea.
Tristetea e ceea ce simti cand refuzi sa primesti viata in tine si te f*** pe la spate fara sa vrei. Contactul (ca sa nu zic sexul) cu viata e inevitabil (cat timp traiesti cel putin... mai departe nu stiu inca, dar promit sa aflu peste 100 de ani)... Dupa cum ziceam, contactul cu viata e inevitabil pentru ca “viata e o curva” si... asta o cam face sa fie mereu in “calduri” (faptul ca afara sunt 30 si ceva de grade nu prea conteaza). Nu ai cum sa o eviti, oricat de mult te-ai feri. Te va hartui mereu, daca nu preiei tu initiativa (adica daca nu iti iei sufletul in dinti, iti deschizi bratele, iti pui cel mai frumos zambet pe care-l ai si incepi sa... traiesti).

Am invatat multe. Foarte multe. Stiu ca probabil suna stupid si aiurea... dar am invatat si sa nu imi pese cum “suna".
Mi s-au intamplat multe lucruri in perioada asta si stand sa analizez am realizat ca toate au fost provocate de mine (hei, se pare ca nu degeaba i se zice “viata MEA”). Suisuri, coborasuri, cazaturi (soldate cu fracturi severe de inima)... Eu le-am provocat, eu le-am indurat... si tot eu am invatat din ele (ca sa vezi ce chestie! :).
Acum zambesc mai des, uit si mai repede (desi imi amintesc mereu) si iubesc tot timpul (l-am rugat pe Cupidon sa traga in sus... sageata a explodat in sute de sageti mai mici, care s-au imprastiat peste tot ca niste artificii).

Stiu ca nu poti cuceri lumea cu un zambet... dar te poti lasa cucerit de lume zambind.
Nu cred ca are rost sa stam si sa definim ce e “nimic” si ce e “prea mult”... Hai sa nu conteze azi. Hai sa fim necugetati in timp ce gandim, sa fim nemasurati chiar si imediat dupa ce ne masuram... Sa fim nesatui desi ne-am saturat de-atatea ori :)
Hai sa uitam de inimi frante, de vise neimplinite... Hai sa dam totul la o parte. E cald. Hai sa avem o noapte eterna si de vis (indiferent de cat timp va dura eternitatea ei)... doar noi, goi.. fara nimic in afara de piele, carne si oase. Hai sa fim usori ca penele de porumbel alb cu iz de inger! Hai sa o facem zilnic... zicandu-ne ca vom fi fericiti “doar azi”, ca sa para mai gustoasa bucuria... Hai... sa visam chiar daca nu dormim si sa nu ne mai temem, desi aparent avem motive destule :)

Nu te-ai intrebat niciodata de ce noaptea pare totul perfect? Vii cu mine la un ceai? Cate lingurite de zambet sa-ti pun? :P (= intrebari pe care as dori sa le adresez oricui, aproape oricand...)

P.S.: Vreau sa merg la picnic intr-o zi doar cu soare galben, cer albastru si iarba verde. Fara insecte. Voi ce va doriti azi? :P

primul nostru contact... :>

Am constatat din nou ca e... azi (si chestia asta se repeta in mod obsesiv, ceea ce e oarecum bine).

Inainte de a incepe mi-am pus cateva intrebari de genul "ar trebui sa scriu ceva inteligent?","ar trebui sa ma adresez cu "bah" & "mah" ca sa dau impresia de apropiere "sufleteasca" si directitudine?", "ar trebui sa scriu cu Comic Sans Ms ca sa para mai amuzant ce am de zis?"
s.a.m.d., dar... totul a prins contur cand intrebarea "cui ii pasa?" s-a asternut peste ele,
strivindu-le in hohote de ras cu fundul ei imens (da, "cui ii pasa?" e o "ea", in caz ca nu stiati).

Tinand cont de faptul ca e prima data cand "ne atingem" (sau sper eu ca ne atingem, macar asa.. putin)... voi incerca sa fiu mai delicata si nu va voi spune cat de mult ma scarbeste prostia, oamenii care nu au ce face cu viata lor si se gandesc sa o imprastie pe bloguri (ups? :))) etc. Nu. Nu azi. Azi nu ne revoltam impotriva universului (e prea cald, ce dracu'!). Azi facem cunostinta. Eu = I.O. = Oana. (Prietenii si familia imi spun Oana, in buletin scrie tot Oana... Maica-mea uneori, mai rar desigur, ma striga "Fa-Ti Curat Pe Birou", "Du Farfuria Aia Din Camera" si altele pe care eu le consider nume de alint... si taica-miu "Ai Udat In Gradina?" etc., dar... deja devenim prea "personali" si nu imi place... e prea cald ca sa ne apropiem atat de mult)

Asa... acum sa revenim la mine (EU, EU, EU... cea total lipsita de egocentrism si narcisism)
Scopul pt care scriu blogu' fara titlu e... pura curiozitate - nu neaparat feminina - (desi sexul meu o accentueaza si mai mult... pe ea, curiozitatea). Vreau sa vad cine (ma) citeste, cui ii pasa (in caz ca ii pasa cuiva) de orice alt suflet care are (sau n-are, da' o face oricum) ceva de zis... Problema e ca supradoza mea de optimism datorata celor 14 ore de somn ma face sa cred ca iegzista si de-astia carora le pasa... Stiu ca n-o sa-mi treaca starea de visare nici macar atunci cand o sa ma inec in propria-mi realitate (been there, done that).

Maine plec, ca deh... e vacanta si cica asta se face in perioada asta. Dar oriunde-as fi, Internetul va fi mereu cu mine in suflet, la fel ca si acest blog (ups, era sa scriu "bleg"),
fructul iubirii pasionale (nebune de-a dreptul... si stangul) dintre mine si... Internet, modem, computer, tastatura si altele (nu, nu e ceea ce credeti... + Chiar! Ce credeti?).

Voi incerca sa mai scriu si maine... inainte si dupa drum.

Pana atunci, mestec guma, fac baloane (nu, nu de sapun... desi imi plac si alea; mi se par oarecum romantice), visez si ascult muzica.

Incantata de cunostiinta. :) (sper)

Pe... data viitoare. B'bye calduros (cu caldura de-afara, nu de la mine).