Ha!...iurea.

nu ma mai leg de nimeni... nu azi, nu acum. pace. si flori, multe flori!! :)

Mâine

În fiecare noapte analizez ziua care a trecut (fiind în vacanţă şi nefăcând nimic, termin repede)… În fiecare noapte îmi fac planuri pentru a doua zi… În fiecare noapte mă umplu de speranţă şi de optimism, îmi spun “de mâine voi fi alfel”, “de mâine va fi mai bine”...

“Mâine”-le îmi promite atâtea! “Mâine” va avea grijă de mine şi eu de el. Mâine voi învăţa ce înseamnă răbdarea, autocontrolul... “Mâine” o să ştiu să iubesc fără să sufoc, “mâine” o să simt că sunt iubită, o să am încredere în mine, o să fac sport, o să mănânc sănătos…

Adorm, şi iar vine dimineaţa singură... fără nicio urmă de “mâine”... până noaptea, cel puţin.

Pe-ntuneric...

Hai să lăsăm azi sensibiloşeniile dezgustătoare şi borâcioase deoparte şi să recunoaştem că trăim într-o lume de căcat, al nostru şi-al altora (da’ parcă mai mult al lor, nu-i aşa?).

Iarăşi s-a luat curentu’. Se poartă. E trendy să ţi se fută frigideru’, PC-u’, televizoru’ când ţi-e lumea mai dragă (eh, adevărul e că nouă lumea tot timpu’ ne e dragă, uneori am vrea s-o futem, alteori ne fute ea pe noi... cert e că facem dragoste cu ea-n permanenţă, natura e un fel de Viagra pentru noi şi noi “ceai de sculătoare” pentru ea).

Aud oamenii prin case orbecăind până şi în urechi după ceară în încercarea de a face lumină. Întunericul nu e nimic, pe lângă teama pe care o avem faţă de el, faţă de necunoscut...

Am nişte imagini simpatice în minte acum, cu oameni care, căutând lumânări, îşi rup gâtu’ sau se-mpiedică în diverse obiecte contondente din casă. Unuia îi intră-n stomac o sabie pe care a uitat că o ţine de decor în sufragerie. Hihi. Unei tipe i-a intrat vibratorul în gât. Acum îmi apar tot felul de reclame la diverse produse cu sloganuri care mai de care: “ia Memoxxxplusplus: ca să nu te-njunghii singur în propria casă!” sau “Prostpişmol să nu-ţi vină să te pişi în perioade de-ntuneric, “căcând” tragi apa, ţi se stinge lumânarea” ş.a.m.d.

Mă întreb câte ore de beznă ne-ar trebui ca să ne ‘impulsioneze’ să ne dăm în cap unii altora, să ne furăm lumânările, să creăm haos din pace. Ei, stai puţin! Pace n-a fost niciodata, deci nici măcar n-avem nevoie de beznă pentru a face asta.

Pe-ntuneric lumea oricum pare mai bună, pentru că nu poţi să priveşti de la distanţă.

I went to the doctor and guess what he told me? Guess what he told me? (Sinead O’Connor – Nothing Compares to U)

Ei bine… pentru că am o parte feminină care-mi spune că-mi place misterul (mai ales la oamenii care chiar au o surpriză plăcută de-ascuns :D), o să vă ţin băh în suspans. "Ete nah", că nu vă zic încă nimic din ce mi-a zis medicu’.

Fu noapte. Pusăi ceasu’ să sune dimineaţa la 10:25. Desigur, sună telefonul la ora 10 fără 10. Mă trezi. Era maică-mea. “Ceau”-ul nostru de azi: “De cât timp eşti trează?”… “Ăăăăăăăăă... De-acu’ ?”, “Du-te să-ţi iei scutirea”… ”Aaaaaaaahaaaa...”

Arunc pe mine o bluză, iau o carte de pe raft (prevăd că va fi coadă, se dă “pită caldă” la cabinet azi) şi plec aşa. Reuşesc cu greu să ies fără să scap câinele (cel cu probleme de temperament) afară. Mereu stă lipit de poartă şi sare ca nebunu' (sau ca mine când exagerez cu Pepsi-u’ şi ciocolata).

De cealaltă parte a “lumii”, adică-n faţa porţii mă aşteapta “Cutzuuuuuu’” (nume plonuntzat neapalat cu uochişholii mali, mali de tuot şi cu bale la gură ca un copil mic care descoperă pt prima data bomboanele). Mă joc cu bietul câine a cărui prezenţă în faţa porţii mele e înca un mister, probabil o poveste tristă a unor oameni incapabili să-şi asume o responsabilitate până la capăt, dar… prefer să nu mă gândesc la asta. Mă joc cu el până îi strălucesc ochii. Zâmbim. E ciudat cum unii nu văd când un câine râde. Cutzuuuuuu râdea din tot sufletul. De-abia am reuşit să mă despart de el... Bucuria lor inocentă mă face să cred că încă mai câştigă “binele” în lupta imaginară dintre “bine şi rău” care se petrece la mine-n minte (şi mi se trage cu siguranţă de la prea multe basme). Am o latură conştientă, care ştie că nu există nicio luptă… decât la noi în cap, decât între noi, între minte şi suflet, între minte şi… “lume”, minte şi natură…şi… eu tind să cred că mintea ne minte! Ne minte ca o scroafă. Lucrurile nu sunt atât de grave precum le percepem noi, problema e că nu ştim să trăim cu sufletul. Nu toţi, nu cât trebuie, nu când trebuie. În loc să simţim, noi doar gândim, oricât de proşti am fi (şi se cam fut lucrurile aşa).

Citesc proză satirică pe drum. Râd. Oamenii mă privesc miraţi. Mă claxonează un TIR. Bombăn ceva-n gând. Am haine largi. Nu sunt sexy, sunt doar ciufulită şi adormită. [“What the fuck?! @#$%^^&$ $($_$@#(%@măsii!!!” Îmi zic.]

Mă trezesc la cabinet. Înainte de a deschide uşa bâigui un “Pfffffft… sper că nu e coadă, sper că nu e coadă, sper că nu e coadă”. Şi chiar a ajutat chestia asta. Pe hol (a.k.a.“salonul de aşteptare”) nu era decât o singură persoană. Dau un “bună ziua” politicos, zâmbind, aşa cum fac eu… Se-aude un mormăit. Nu ştiu dacă îşi înghiţise scuipatul fix când am intrat eu sau chiar era o încercare de a saluta. Apreciez gestul, totuşi… pt că… e relativ frumos afară (deşi e frig ca dracu’ şi n-am decât o bluziţă pe mine), pt că mi-a zâmbit Cutzuuuuuuu, pt că-s de treabă, ce dracu’.

Un bebe era înăuntru cu părinţii şi bunicii (probabil ar fi asistat la cântarire şi vaccinare şi străbunicii , dacă n-ar fi fost sub pământ). Se auzeau scâncete proaspete. Era ok. Am zâmbit auzindu-mi doctoriţa gândurind cu bebeluşul. Tatăl a ieşit afară pe hol. M-a privit lung. Citeam. Apoi şi-a aruncat ochii spre “doamna” de pe scaunul alăturat. A salutat-o. (Probabil pentru că era mai în vârstă… naiba ştie, nu le am cu regulile de “cabinet”, nu merg des la medic, nu ştiu pe cine trebuie să salut şi pe cine nu, aşa că eu salut pe toată lumea). Doamna de data aceasta a scos un “’nă zi*ahem-mor-mor*ua” mai clar. M-am abţinut de la un “bine că pe el îl saluţi fă, fi’rai a dracu’… Da’ io ce-am? Am o carte-n mână şi asta te sperie? Ţi-e silă? Îţi displace? Hă? hă?”. M-am gândit că nu e cazul.

Bebeluşului i se făcea vaccinul. De-aia ieşise tatăl.

“Te-a muşcat tzantzaruuu’… Gata, puishor.. gataaa… L-am omorât. Muah! Nu pângeeeeee… “

“Puteţi veni înapoi.” Îl strigă asistenta. Domnul zâmbi şi intră.

Mă amuză laşitatea asta a bărbaţilor... şi mă gândesc la o grămadă de lucruri perverse pe care ar fi mai bine să nu le scriu ca să nu stric “drăgălăşhenia” momentului (fuzzy wuzzy…aawwwwwwww :X )

Mai vine o doamnă. Salută, uitându-se din nou spre doamna cealaltă. Aceasta îi mormăie un răspuns. Eu ridic ochii de pe carte şi ţip un “BUNĂ ZIUA.”, doamna se aşează pe scaun. (“2398487285920… mătii”, zic în gând, ador când nu sunt salutata înapoi)

“Îîîîîîîîîuuu… io-te cât ie ciasu’…Io am numa de luat o reţetă… După ce ies ăştia, mă bag io, că nu am decât o reţetă. Atât. Nu are rost să stau atâta doar pentru o reţetă…”

Doamna cealaltă se strâmbă dezaprobator. Doamna de lângă ridică sprânceana.

Eu le privesc şi sper la o bătaie. Râd. Mi le imaginez dându-şi cu capul în uşă. Doamna “mormăicioasă” se aşează lângă uşă, în partea stângă, gata să sară înăuntru înaintea celeilalte… Cealaltă se pune în partea dreaptă.

Vreau să văd cât e ceasul, îmi pică telefonul pe jos, chiar la picioarele lui “Mormăilă”. Se preface că se-apleacă.. Mă prefac că mă întind, da’ nu mă deplasez nici de-al dracu’. Se simte tensiunea în aer. Fiecare aşteptă să facă o mişcare cealaltă. După câteva momente penibile, mă prefac că-mi şi ridic fundu’ de pe scaun să ajung la telefon… Doamna se-apleacă şi mi-l dă. “Mulţumesc” zic eu zâmbind (şi-n gand! “Haaaaaaa! Am câştigat!!!!! M***!!! AM CÂŞTIGAT!!!!”). Niciun răspuns (“pffffft… nu ştie să piardă… Eu îmi pierd zilnic cheile şi nu fac aşa urât”).

La un moment dat se-aude un “gata, puteţi pleca.” Şi uşa se deschide. Toată familia iese. Mama şi bebeluşul la mijloc, protejaţi de resul. Realizez cât de animale suntem.

Sunt curioasă care dintre “doamne” va intra prima. Oare se vor bate? Tensiunea creşte din nou… Pun cartea pe scaunul de lângă. Îmi suflec mânecile. Casc ochii şi gura, las o bală să-mi mângâie suav buza de jos, pt design, efecte speciale alea alea… (ok, nu am făcut nimic din toate astea, dar ar fi fost mai amuzant dacă aş fi făcut, nu? Adevărul e că n-aş fi lăsat cartea aia pe scaunul de lângă nici dacă s-ar fi ucis acolo şi-ar fi trebuit să chem poliţia sau salvarea).

Intră “Mormăilă”. Doamna care venise mai apoi, se pune resemnată pe scaun. Mă deprimă oarecum tristeţea ei. O văd ca pe un bizon sfâşiat de lei... Nici eu nu aveam decât de luat o scutire care ar fi trebuit să fie deja completată... Şi totuşi, chiar vroiam să îi spun ca poate să intre ea prima. Dar, înainte de a îi zice că eu mai pot citi încă o pagină şi că n-ar fi nicio problemă din partea mea că intră înaintea mea… Doamna deschide uşa şi se bagă înăuntru.

Zâmbesc. Vine o altă doamnă, mai tânără. Salută politicos şi-mi zâmbeşte înapoi. Ma gândesc la diferenţa dintre generaţii. Încă încerc să cred că e o porcărie şi că oamenii nu îmbătrânesc (cel puţin sufleteşte) decât dacă şi când vor. Totul ţine de atitudine, de psihic… Iese doamna care a intrat în faţa mea. Tânăra îmi spune zâmbind

“Bănuiesc că acum poţi intra.” Îi zâmbesc înapoi. Intru.

În sfârşit am ajuns şi la partea cu: "I went to the doctor and guess what he told me? Guess what he told me?"...

“Ah… se pare că nu ţi-au venit încă rezultatele. Nu îţi pot face scutirea. Tu…ai venit fără geacă pe tine?! PÂNĂ AICI?! O SĂ RACESTI!!!!!! Cum ai putut pleca aşa
de-acasă?!” (bla bla bla…)

“Ăăăăăă… vă mulţumesc… La revedere.”

“Serbus, soarele lu’ tanti…”

Pffffft.. sunt soarele ei. Toţi suntem. E un sentiment plăcut să fii soarele cuiva, mai
ales dacă ai şi tu un soare al tău şi ştii cum e. :)

Îi zic doamnei de pe scaun “Bănuiesc că acum poţi intra tu.”

“Aşa repede?”

“Îhî.. “

“Mulţumesc… Ceau”

“Ceau”, zic eu zâmbind şi sar de pe trepte până jos (sunt 3 amărâte de trepte, dar îmi place să ma simt caCatwoman şi Superman în acelaşi timp… azi).

Citesc pe drum. Mă opresc. Privesc cerul. E frumos afară. Aud o pasăre cântând. Soarele străluceşte… Mă gândesc la soarele meu şi… încep să strălucesc.

Pun o “frână bruscă” de la citit din nou; era să-mi intre un mugur (de fapt o întreagă creangă de tei) în nas şi sâ-mi deranjeze mucii. Aud un "Oana nu-i frumos să te scobeşti în nas" zis mai de mult, pe-o plajă... Aveam vreo 4-5 ani pe-atunci şi mă prefăceam a dracului de bine că n-aud. Râd…

Au înmugurit teii. De-abia aştept să-nflorească.

Salut toţi bătrânii de la mine de pe stradă. Au ieşit deja afară, stau adunaţi pe la porţi ca nişte ciorchini. Nu ştiu ce m-aş face fără ei! Fără scaunul verde pe care-l văd zilnic la poarta celor doi bătrânei de la colţ, fără “ce mai face bună-ta?”, fără “cum a fost azi la şcoală?”, fără zâmbetele lor şi “servus frumoaso” spus cu-atâta drag…

Ajung la poartă. Cutzuuuuuuuuu mă astepta. Mă joc cu el din nou. Zâmbim... Nu, de fapt râdem ca proştii... Ba nu, ca "oamenii" inteligenţi care ştiu să se bucure...

E chiar frumoasă “azi”…

Curvelor, cu dracg...

Hehe... şi iată-ne din nou (spun din nou pt că se repetă a dracu’ în fiecare an) băgaţi în muiere până-n... gât, adică în ziua ei, că-n ea mai rar, ba chiar oarecum imposibil în cazul meu.

Da, azi e... 8 martie, ziua muie rii, ziua lu’ mă-ta (sau a lu’ tac’tu...), ziua în care eu sunt mai misogină ca niciodată, ziua în care curvele plâng şi-şi amintesc de “prima dată”...

Aşa căcânt în oroarea virginităţii lor pierdute (şi răsfutute) Vama Veche – Curvelor, cu drag...

“Curvele ştiu să ne dea foc, curvele ştiu să ne stingă focul... Curvele nu vor să ştie unde ai fost aseară... “

Ghici ce?! Nici eu nu vreau să ştiu! Nici pe mine nu mă interesează pe unde au umblat labele tale triste aseară, sau ieri seară... sau poimuine. Şi eu ştiu să te-aprind (sunt o piromană din fire), ştiu să te ard şi să te sting (am scuipat de calitate şi claritate rară)... Doar că nu sunt curvă. Atâta tot. Nu vreau să fiu nici măcar azi, aşa, de drag, de 8 martie. Aşa că-mi cer scuze cu ocazia asta tuturor peştilor, n-am vrut să vă dezamăgesc şi azi, bărbaţi cu icre şi fără pulă. Vă împuţiţi de la cap băh! De la cap! Scuzaţi-mi minciunile deghizate-ntr-o putoare de sinceritate rară, da’ de-acolo se-mpute peştele.

Oricum, ştiţi şi voi şi ‘prietenele voastre’ cum e... Viaţa-i dură, mai ales dacă stai la colţul greşit, sau n-ai nimerit strada. Pffffft... toată viaţa stai la coltz pt ca dup’aia să dai colţu’?! Nu ţi se pare penibil? Crezi că o să-ţi dea careva Prezervativul de Aur pt asta? Sau nah... măcar sifilisul de argint? SIDA de bronz? (SIDA = Săpunul Interminabil Dublu Apetisant). Să-ţi zic un secret: Mu-ie (reo)! (nici măcar d’aia n-o să mai primeşti la un moment dat)... O sa fii uzată, şi abuzată... îndurerată... şi nu le zic doar de dragu’ de-a face poezie.

Trăim într-o lume în care zânele rămân borţoase cu zmei şi unicornilor li se văd coa...stele... şi-atât. Nimic nu mai are aripi, poate doar iubirea... da' aia e deja sexpirată şi piratată, se ia de pe Strong DC la kilogram... Noi am ajuns să ne mulţumim, ba chiar să preferăm un "ce plm?!" spus din tot miezu'... sufletului.

Aşa zburăm noi: cu iarbă şi mult “ce plm?!”.

Vă văd şi mă-ngrozesc, măscărici involuntari ce sunteţi... aveţi 12-13 ani şi credeţi că sunteţi tari, că aţi descoperit lumea într-un fum de ţigară, sau stând în varful unei puli, când de fapt n-aţi descoperit decât un cancer pulmonar, un TBC, un sifilis, şi nu aţi realizat decât încă un copil ca voi, trăind în voi... un avort, o moarte psihică... dar... cât timp nu ştie nimeni e ok, nu? Cât timp nu vede nimeni sânge nu-i nicio crimă... nu?

Tone de make-up, kilograme de farduri şi rimel... orice să nu vi se vadă vârsta sau expresia feţei! Sute de oglinzi doar ca să nu cumva să fiţi nevoite să vă uitaţi şi înăuntrul vostru... Dar e ok, sunteţi deja femei la 13 ani. Cine de pe vremea mamelor voastre se putea mândri cu aşa ceva, nu? Sunteţi trendy şi super mega cool şi eu îmi dau jos pălă.. pantalonii în faţa voastră şi vă invit cu un zâmbet de aere călduroase şi frumos mirositoare să mă pupaţi în cur.

Să vă dau o veste proastă tuturor: nu e suficient să ai o pizdă futută ca să fii femeie, aşa cum nu e destul să ai creier ca să fii deştept.

E trist de vulgară lumea-n care trăim... şi culmea e că nu cuvintele o fac aşa, ci oamenii, faptele, răutatea, dorinţa egoistă de a-şi satisfucke plăcerile cu orice preţ... toate astea ne orbesc mai rău decât pe orbi şi ne fut mai des decât pe curvele profesioniste.

Şi eu ce pot să zic? Ce pot să fac ? Nu pot decât sa contribou’-ui cu puţină răutate, sugport moral etc. Pt că până la urmă nu ne avem nici măcar pe noi înşine, dar mai unii pe alţii, rătăciţii dracu’ ce ni-s!

Ehhh, dar asta-i viaţa, ăsta ne e felu’, aşa o să ne facem unul altuia felu’...

Şi iubirea ne e lipsa, lipsa mare.

Ce drac’ mai pot să spun? Eu vă urasc un la mulţi ani tuturor chestiilor de sex feminin sau care vor să devină de sex feminin! Şi pentru că nu există ziua hermafrodiţilor noi, muierile, pentru că ni-s bune la suglet, sensibile şi a dracu’ de feminine, azi vă considerăm femei şi pe voi şi vă urâm un sincer la mulţi ani! La mulţi ani deasemenea şi tuturor scroafelor, vitelor, oilor, găinilor şi ălorlalte chestii de gen feminine (inclusiv pulii!! – pt că... o pulă, două pule!) Trăiască şi înmulţească-se buburuzele şi gărgăriţele! Şi-n primul rând (că nu vreau eu să fie ultimu’)... poopik dooolce... MIE băh!!!!