Vreau sa ma intelegi mai bine decat oricine...

Cred in cuvinte atat de mult incat le vad vii... eu le nasc, le dau viata si simt pe rand cum aluneca din mine, ma dor...
Sunt mama zilnic, sunt o mama singura, iresponsabila, care naste cuvinte pline de sangele dorului tau... Cu fiecare cuvant pierd mai mult din sangele meu, sangele nostru... si fara tine parca nu au nici un sens. Sunt sterse, lipsite de sclipirea aia inocenta din ochii lor de copiii.
Fara tine, suntem copiii nimanui... Sunt mama care isi ucide pruncii cu durerea ta, durerea unei mangaieri pe care nu am avut-o... N-ai fost aici... Cum vrei sa zambesc vreodata?
Cum pot sa fac cuvintele sa rada din nou, ca atunci cand puteam sa spun “te iubesc”?

Sarea “te iubesc”-ul din inima mea in inima ta... zburda de la unul la celalalt de fericire.
L-am tinut mult. A crescut. Doamne, cat a crescut!! Si acum... acum nu il mai gasesc.
E prea mare ca sa il nasc din nou... si fara tine nu pot. O sa pierd tot sangele pe care-l mai am... si e dimineata... am nevoie de inca o zi, am nevoie de inca un vis cu tine... am nevoie lacrimi sa imi spele singuratatea iarasi...
Am cuvinte. Au nevoie de mine. Nu le pot parasi, cum ai facut tu... Nu pot sa tac pe veci. Nu pot. Intelege-ma. Nu stiu de ce vreau sa ma intelegi mai bine decat oricine. Nu stiu de ce sper ca stii si tu cum e. Esti tatal tuturor literelor mele... si vreau sa ma intelegi. Vreau sa ma iubesti, sa ma saruti... Sa ma ierti ca nu iti pot da drumul... Sa ma ierti ca te-am durut, in caz ca am facut-o... Sa imi vorbesti macar din cand in cand... Sa ma mangai pe crestet cand nu ma mai gasesc...
N-o sa imi gasesc locul decat la tine in suflet, acolo e casa mea. Nu vreau sa ma primesti, ci doar sa ma ierti pentru asta... Nu ar fi trebuit sa fie asa. Iarta-ma ca am intrat in viata ta fara sa imi cer voie, iarta-ma ca eram incaltata... Dar, iata ca m-a dezbracat timpul din nou. Acum zac la intrare ghemuita intr-un colt si nu cer decat o mana pe crestet, un acoperis... nu cer decat un sarut... si o privire in care sa citesc toate cuvintele pe care ai renuntat sa le spui...
Stiu ca nu voi primi nimic, si totusi... am curajul sa zac ghemuita, dezbracata, in fata sufletului tau.. langa inima ta... si sa cer. Am curajul sa imi mai las inima sa bata chiar si dupa toate durerile indurate. Sunt nebuna... dar cine-a spus ca trebuie sa fiu normala ca sa te pot iubi asa?

Mi-e dor de tine... mi-e dor de caldura pe care o simteam inainte de gerul asta.
Mi-as dori sa pot sa o tip atat de tare incat sa ma auzi si tu... pentru ca eu nu pot sa tac.
Nu mai am haine, sunt pe jos... nu are rost sa tac.

Si nu stiu de ce, inca vreau sa ma intelegi mai bine decat oricine...