Monştri îmbrăcaţi frumos şi cu fontiţe roz (pe scurt: "oameni")

Văd oameni urâţi iubindu-se... văd bucăţi de carne învelite în bucăţi de pânză împachetate-n bucăţi de beton şi fier. Cică fac dragoste. Cică se iubesc. Adevărul e că sunt urâţi şi-atât. Sunt urâţi pentru că iubesc urât. Da, iubesc urât. Atât de urât încât iubirea a ajuns să pută a hoit, a cap de mort... a ajuns să devină şi ea muritoare, să se târască pentru o sclipire pe un chip palid...

Faţa ne e spălată doar de bale jegoase care ne acoperă limba, scuipă cuvinte, se preling pe obraji sub formă de lacrimi... Nu mai suntem curaţi niciunde şi faptul că mirosim a parfum ne împute şi mai rău.

Am reuşit să umanizam iubirea în loc s-o lăsăm să picure Divinitate-n noi...

Am transformat-o în căcat, într-o curvă, în nimic... Am făcut ce-am vrut cu ea, dar rar am avut curajul să o lăsăm pe ea să facă din noi ce vrea... Nu am lăsat-o să fie iubire, am inhibat-o... Refuzăm să mai învăţăm de la ea.

Refuzăm să ne implicam şi sufletul în viaţa de zi cu zi.. Îl determinam să se sinucidă din lipsă de activitate (Pentru ca... ghici ce? Altă viaţă în afară de cea “de zi cu zi” nu avem). Refuzăm să gândim mai presus de noi (refuzăm să credem că există ceva, cineva, mai presus de noi).

Refuzăm categoric fericirea acuzând-o pe ea că nu vine la noi.

Refuzăm să credem în oameni, refuzăm sa credem că există persoane care se bucură din tot sufletul când noi suntem fericiţi, că există persoane care nu vor decât ca nouă sa ne fie bine că nu vor decât câteva cuvinte, respect, nu vor decât adevăr... Adevăr pe care nimeni nu îl mai are de mult.

Şi nu pot să nu ma întreb, ca un copil răsfăţat care dă vina pe alţii: unde dracu’ e Dumnezeu azi ? Unde a fost ieri? Sau alaltăieri? Sau acum 2 ani? Acum 3 ani? Ce face ? Numără nori?

Vreau voci de îngeri care să zbiere subconştienului “Băi fraiere, tot ce trebuie să faci ca să fii fericit e SĂ FII... şi să te bucuri de asta.” şi “Trebuie doar să vrei.” şi “Iubeşte-te atât de mult încât să nu poţi renunţa la tine ca să poţi iubi cu adevărat pe altcineva”.

Poate că ar trebui să existe ceva care să ne spună toate astea într-una.... până când ne intră-n cap, până când le auzim şi le credem. Asta făcea sufletul, ăsta era rolul naturii, artei, al iubirii: de a ne face să vedem, să auzim, să simţim.. şi toate simultan...Dar asta, înainte de a măcelari noi totul...

Poate că dacă am vedea toate astea scrise pe vreun site sau dacă ni le-ar zice cineva pe mess ar părea mai credibile. Vocea caldă a unei mame (caldă pentru că ne minţim frumos) nu se mai compară cu Arial Bold 10...
O atingere, o îmbrăţişare.. un sărut... au devenit la fel de lipsite de responsabilitate, la fel de incerte ca şi o conversaţie pe mess...
Căldura nu e nimic mai mult decât o răceală ascunsă mai adânc în noi.

Vreau constiinţă, vreau adevăr vreau iubire... şi vreau astea şi la restul lumii.

Nu am primit în schimb decât laşitate, teamă, minciuni... adică mult gunoi.

Acum iubim ca dracu’... ca dracu’ de urât. Unde să încapă atâta iubire frumoasă în feţele alea schimonosite? Nu ştiu să iubescă decât pentru ei şi în felul lor. Nu mai există iubirea “universală”, iubirea care se picta, se cânta, se scria... se asculta.. pentru ca ERA.
Era mai palpabilă decât fiinţele de-acum.

Acum iubirea doar se caută... cu disperare. E ca un animal pe cale de dispariţie pe care toată lumea îl vânează dar... doar ca să-l ucidă.

Nu mai există dorinţa de a da totul doar de dragul de a da. Acum dăm ca să primim întreit, iubim doar ca să avem pe cineva care să ne învelească în transpiraţie şi paturi şi pe cine să învelim ca să ne simţim utili...
Iubim doar ca să putem visa până a doua zi.

Refuz! Eu vreau să visez în ultimul hal aşa cum o făceam când te iubeam pe tine. Visam până în pânzele albe şi mergeam cu ele până la capătul lumii... Credeam că merg doar pentru ca merg cu tine, dar mereu am mers pentru că aveam picioare şi un drum...

Te iubeam fără să primesc nimic în schimb... dădeam vise, dădeam iubire.. dădeam totul...şi când nu am mai avut, am smuls. M-am furat ca să îţi dau mai mult deşi simţeam că nu mai pot. Am luat din “rezerve”, din “trecut”, din “adânc”, am luat din tot “mine”-le pe care-l mai aveam ca să îţi dau ţie... Şi credeam că aşa e bine. Credeam că trebuie să doară ca să simţi după aceea că merită. Credeam că e bine să chinui, aşa că m-am lăsat să o fac... şi am făcut-o foarte bine. Chinuiam şi mă durea... mă durea până în măduva oaselor, mă durea iubirea, dar credeam că aşa trebuie să fie... până când am îndrăznit să ma uit în oglindă într-o bună zi. Şi ştii ce am văzut? Nimic. În oglindă era un gol în loc de mine, era moartea, era adevărul... era gol.. era tăcere şi o uşă închisă. De fapt... aşa arătam eu. Atunci m-am uitat la picioarele mele. Am simţit că încep să doară. Aveam pe tălpi kilometri de durere amestecată cu pământ... şi cu mizeriile peste care am călcat ca să pot merge cu tine, să pot merge singură... Spre uimirea mea, am constatat că am ajuns aproape la fel de urâta ca ei... Da, exact ca oamenii din blocuri... Am fost la un pas să iubesc şi eu urât, la încă un pas prin bălegar... ca să ce? Ca să ajung într-un bloc, într-o cameră, să iubesc într-un pat? Nu vreau ziduri... nu vreau iubire mărginită... Nu vreau să mă plâng că nu am cu cine să merg până în pânzele albe cu o scurtă pauză la capătul lumii şi înapoi pentru că nu am avut niciodată.

Aşa că... am decis să merg afară, am decis să sparg zidurile astea afurisite...
Vreau să mă arunc în noroi şi să râd singură dacă n-are de gând nimeni să mă acompanieze.
Vreau să mă întind noaptea în mijlocul străzii pe asfalt şi să privesc stelele singură dacă n-are de gând nimeni să mă ţină de mână...
Vreau să îmi imaginez că norii îşi schimbă forma doar pentru mine, dacă nu e nici un ‘noi’...

Vreau sa smulg un mănunchi de iarbă, să simt mirosul de verde şi de pământ reavăn... Aşa miroase viaţa uneori.. Aşa miros începuturile. Să simt cum roua înţeapă uşor la nas... şi curcubeiele din ea mă îmbie să alunec peste durere şi peste ieri... Vreau să accept faptul că există un viitor, al meu, chiar dacă eu îl refuzam fara tine...

Dacă m-ai fi lăsat să te iubesc, poate că am fi ajuns şi noi ca oamenii din blocuri...
Dacă m-ai fi iubit înapoi, am fi fost ‘simpli’... mult prea simpli şi frumoşi ca să fim oameni. Am fi murit în lumea asta. Instinctul de supravieţuire nu ţi-a permis să mă iubeşti.

Oamenii din grote aveau mai multe avantaje decât noi, nu-i aşa?

Oare a fost vreodata o perioadă în care oamenii nu se minţeau? În care nu se puteau minţi...pentru ca nu vroiau să o facă? O lume în care îţi deschideau uşa sufletului, uşa casei, fara nici o teamă? O lume în care erau mai frumoşi... mult mai frumoşi decât noi?

Acum nu mai citeşti iubirea în ochi ci doar plăcerea... şi nevoia de a devora...Satisfacţia devastării altora care devine autodistrugere încă dinainte de a clipi după ultimul vis de dimineaţă...

Din clipa în care orice persoană de lângă noi nu contează, nici noi nu contăm dar suntem prea orbi, prea urâţi... prea proşti să vedem asta. Unii dintre noi sunt mai interesaţi de propriul căcat decât de viaţa altcuiva. Şi nu sunt eu în măsură să ‘ne’ judec. Nu sunt în măsură decât să încerc să mă schimb... şi să refuz să mă mai scald în căcatul pe care mi l-am oferit prin tine. Asta e tot ce pot face.

Nu ştiu dacă am nervi, nu ştiu dacă mă doare... nu ştiu decât că mi-e scârbă... mi-e scârbă de mine, de tine... Şi îmi vine să urlu. Îmi vine să sparg toate geamurile şi tavanele. Aş urla “vreau toţi anii în care n-am trăit înapoi!!! Vreau tot ce am aruncat în zadar crezând că dau, înapoi!!! Vreau viaţă!! Dau în schimb golul din mine... moartea din oglindă...şi toate uşile închise din lume...” dar... nu pot. Ca să primeşti viaţă trebuie să dai viaţă. Nu mai vreau să ţip. Am crescut şi urletele nu mă mai încap. Mi-au rămas mici. Şi... mă doare gâtul... Nu mai are nici un rost, oricum nu mă aude nimeni în afară de mine şi eu sunt surda de când nu mai ţip.

Dar... aştept ziua în care o să spun din nou zâmbind “sunt pregătită să dau un ‘sign in’ vieţii... Am murit pentru a doua oară şi am renăscut pentru a treia. Doar pentru că aşa trebuie să fie ordinea. Doar pentru că 3 > 2.”

Ştii ce e ciudat? Parcă pe vremea când te iubeam nu era aşa...Când te iubeam nu ştiam că am murit şi că o să mor din nou... Cerul era mai albastru şi dacă tu nu mi-ai fi zis că îngerii nu există aş fi crezut în ei pentru totdeauna. Pentru că te iubeam şi... tu nu minţeai când te iubeam... pentru că te iubeam...

Poate mi-ar fi fost mai bine dacă mi-ai fi spus şi că nu pot sa zbor. Uneori cred că ai tăcut intenţionat doar ca să vezi dacă mă frâng când pic sau nu... Culmea e că sunt tot în aer. Încă n-am decis cum să cad, dar e clar că o voi face în picioare.