Ei bine… pentru că am o parte feminină care-mi spune că-mi place misterul (mai ales la oamenii care chiar au o surpriză plăcută de-ascuns :D), o să vă ţin băh în suspans. "Ete nah", că nu vă zic încă nimic din ce mi-a zis medicu’.
Fu noapte. Pusăi ceasu’ să sune dimineaţa la 10:25. Desigur, sună telefonul la ora 10 fără 10. Mă trezi. Era maică-mea. “Ceau”-ul nostru de azi: “De cât timp eşti trează?”… “Ăăăăăăăăă... De-acu’ ?”, “Du-te să-ţi iei scutirea”… ”Aaaaaaaahaaaa...”
Arunc pe mine o bluză, iau o carte de pe raft (prevăd că va fi coadă, se dă “pită caldă” la cabinet azi) şi plec aşa. Reuşesc cu greu să ies fără să scap câinele (cel cu probleme de temperament) afară. Mereu stă lipit de poartă şi sare ca nebunu' (sau ca mine când exagerez cu Pepsi-u’ şi ciocolata).
De cealaltă parte a “lumii”, adică-n faţa porţii mă aşteapta “Cutzuuuuuu’” (nume plonuntzat neapalat cu uochişholii
Citesc proză satirică pe drum. Râd. Oamenii mă privesc miraţi. Mă claxonează un TIR. Bombăn ceva-n gând. Am haine largi. Nu sunt sexy, sunt doar ciufulită şi adormită. [“What the fuck?! @#$%^^&$ $($_$@#(%@măsii!!!” Îmi zic.]
Mă trezesc la cabinet. Înainte de a deschide uşa bâigui un “Pfffffft… sper că nu e coadă, sper că nu e coadă, sper că nu e coadă”. Şi chiar a ajutat chestia asta. Pe hol (a.k.a.“salonul de aşteptare”) nu era decât o singură persoană. Dau un “bună ziua” politicos, zâmbind, aşa cum fac eu… Se-aude un mormăit. Nu ştiu dacă îşi înghiţise scuipatul fix când am intrat eu sau chiar era o încercare de a saluta. Apreciez gestul, totuşi… pt că… e relativ frumos afară (deşi e frig ca dracu’ şi n-am decât o bluziţă pe mine), pt că mi-a zâmbit Cutzuuuuuuu, pt că-s de treabă, ce dracu’.
Un bebe era înăuntru cu părinţii şi bunicii (probabil ar fi asistat la cântarire şi vaccinare şi străbunicii , dacă n-ar fi fost sub pământ). Se auzeau scâncete proaspete. Era ok. Am zâmbit auzindu-mi doctoriţa gândurind cu bebeluşul. Tatăl a ieşit afară pe hol. M-a privit lung. Citeam. Apoi şi-a aruncat ochii spre “doamna” de pe scaunul alăturat. A salutat-o. (Probabil pentru că era mai în vârstă… naiba ştie, nu le am cu regulile de “cabinet”, nu merg des la medic, nu ştiu pe cine trebuie să salut şi pe cine nu, aşa că eu salut pe toată lumea). Doamna de data aceasta a scos un “’nă zi*ahem-mor-mor*ua” mai clar. M-am abţinut de la un “bine că pe el îl saluţi fă, fi’rai a dracu’… Da’ io ce-am? Am o carte-n mână şi asta te sperie? Ţi-e silă? Îţi displace? Hă? hă?”. M-am gândit că nu e cazul.
Bebeluşului i se făcea vaccinul. De-aia ieşise tatăl.
“Te-a muşcat tzantzaruuu’… Gata, puishor.. gataaa… L-am omorât. Muah! Nu pângeeeeee… “
“Puteţi veni înapoi.” Îl strigă asistenta. Domnul zâmbi şi intră.
Mă amuză laşitatea asta a bărbaţilor... şi mă gândesc la o grămadă de lucruri perverse pe care ar fi mai bine să nu le scriu ca să nu stric “drăgălăşhenia” momentului (fuzzy wuzzy…aawwwwwwww :X )
Mai vine o doamnă. Salută, uitându-se din nou spre doamna cealaltă. Aceasta îi mormăie un răspuns. Eu ridic ochii de pe carte şi ţip un “BUNĂ ZIUA.”, doamna se aşează pe scaun. (“2398487285920… mătii”, zic în gând, ador când nu sunt salutata înapoi)
“Îîîîîîîîîuuu… io-te cât ie ciasu’…Io am numa de luat o reţetă… După ce ies ăştia, mă bag io, că nu am decât o reţetă. Atât. Nu are rost să stau atâta doar pentru o reţetă…”
Doamna cealaltă se strâmbă dezaprobator. Doamna de lângă ridică sprânceana.
Eu le privesc şi sper la o bătaie. Râd. Mi le imaginez dându-şi cu capul în uşă. Doamna “mormăicioasă” se aşează lângă uşă, în partea stângă, gata să sară înăuntru înaintea celeilalte… Cealaltă se pune în partea dreaptă.
Vreau să văd cât e ceasul, îmi pică telefonul pe jos, chiar la picioarele lui “Mormăilă”. Se preface că se-apleacă.. Mă prefac că mă întind, da’ nu mă deplasez nici de-al dracu’. Se simte tensiunea în aer. Fiecare aşteptă să facă o mişcare cealaltă. După câteva momente penibile, mă prefac că-mi şi ridic fundu’ de pe scaun să ajung la telefon… Doamna se-apleacă şi mi-l dă. “Mulţumesc” zic eu zâmbind (şi-n gand! “Haaaaaaa! Am câştigat!!!!! M***!!! AM CÂŞTIGAT!!!!”). Niciun răspuns (“pffffft… nu ştie să piardă… Eu îmi pierd zilnic cheile şi nu fac aşa urât”).
La un moment dat se-aude un “gata, puteţi pleca.” Şi uşa se deschide. Toată familia iese. Mama şi bebeluşul la mijloc, protejaţi de resul. Realizez cât de animale suntem.
Sunt curioasă care dintre “doamne” va intra prima. Oare se vor bate? Tensiunea creşte din nou… Pun cartea pe scaunul de lângă. Îmi suflec mânecile. Casc ochii şi gura, las o bală să-mi mângâie suav buza de jos, pt design, efecte speciale alea alea… (ok, nu am făcut nimic din toate astea, dar ar fi fost mai amuzant dacă aş fi făcut, nu? Adevărul e că n-aş fi lăsat cartea aia pe scaunul de lângă nici dacă s-ar fi ucis acolo şi-ar fi trebuit să chem poliţia sau salvarea).
Intră “Mormăilă”. Doamna care venise mai apoi, se pune resemnată pe scaun. Mă deprimă oarecum tristeţea ei. O văd ca pe un bizon sfâşiat de lei... Nici eu nu aveam decât de luat o scutire care ar fi trebuit să fie deja completată... Şi totuşi, chiar vroiam să îi spun ca poate să intre ea prima. Dar, înainte de a îi zice că eu mai pot citi încă o pagină şi că n-ar fi nicio problemă din partea mea că intră înaintea mea… Doamna deschide uşa şi se bagă înăuntru.
Zâmbesc. Vine o altă doamnă, mai tânără. Salută politicos şi-mi zâmbeşte înapoi. Ma gândesc la diferenţa dintre generaţii. Încă încerc să cred că e o porcărie şi că oamenii nu îmbătrânesc (cel puţin sufleteşte) decât dacă şi când vor. Totul ţine de atitudine, de psihic… Iese doamna care a intrat în faţa mea. Tânăra îmi spune zâmbind
“Bănuiesc că acum poţi intra.” Îi zâmbesc înapoi. Intru.
“Ah… se pare că nu ţi-au venit încă rezultatele. Nu îţi pot face scutirea. Tu…ai venit fără geacă pe tine?! PÂNĂ AICI?! O SĂ RACESTI!!!!!! Cum ai putut pleca aşa
de-acasă?!” (bla bla bla…)
“Ăăăăăă… vă mulţumesc… La revedere.”
“Serbus, soarele lu’ tanti…”
Pffffft.. sunt soarele ei. Toţi suntem. E un sentiment plăcut să fii soarele cuiva, mai
ales dacă ai şi tu un soare al tău şi ştii cum e. :)
Îi zic doamnei de pe scaun “Bănuiesc că acum poţi intra tu.”
“Aşa repede?”
“Îhî.. “
“Mulţumesc… Ceau”
“Ceau”
Citesc pe drum. Mă opresc. Privesc cerul. E frumos afară. Aud o pasăre cântând. Soarele străluceşte… Mă gândesc la soarele meu şi… încep să strălucesc.
Pun o “frână bruscă” de la citit din nou; era să-mi intre un mugur (de fapt o întreagă creangă de tei) în nas şi sâ-mi deranjeze mucii. Aud un "Oana nu-i frumos să te scobeşti în nas" zis mai de mult, pe-o plajă... Aveam vreo 4-5 ani pe-atunci şi mă prefăceam a dracului de bine că n-aud. Râd…
Au înmugurit teii. De-abia aştept să-nflorească.
Salut toţi bătrânii de la mine de pe stradă. Au ieşit deja afară, stau adunaţi pe la porţi ca nişte ciorchini. Nu ştiu ce m-aş face fără ei! Fără scaunul verde pe care-l văd zilnic la poarta celor doi bătrânei de la colţ, fără “ce mai face bună-ta?”, fără “cum a fost azi la şcoală?”, fără zâmbetele lor şi “servus frumoaso” spus cu-atâta drag…
Ajung la poartă. Cutzuuuuuuuuu mă astepta. Mă joc cu el din nou. Zâmbim... Nu, de fapt râdem ca proştii... Ba nu, ca "oamenii" inteligenţi care ştiu să se bucure...
E chiar frumoasă “azi”…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu